Psihologia iertarii

“Mă gândesc uneori că iertarea seamănă cu un râu. Ai observat cum obişnuiesc râurile să curgă? Parcă sunt vorbite între ele: curg de la munte spre câmpie, de la o înălţime mai mare spre o înălţime mai mică. Niciodată nu curg de la vale la deal. Similar, iertarea “curge” de la un nivel mai înalt, de la o conştiinţă mai înaltă spre una aflată undeva mai jos.
Ce vreau să spun? Vreau să spun că nu poţi ierta pe nimeni dacă, la nivelul conştiinţei tale, nu te afli mai “sus” decât ea sau el. Evident, nu vorbesc aici despre iertarea de faţadă, despre iertarea care nu izvorăşte din inima ta (deoarece aceasta e împietrită), ci din mintea ta. Iertarea care vine din minte este doar o pretenţie, un spectacol pe care îl joci şi, în funcţie de arta ta, poţi ajunge chiar să crezi în el. Vorbesc despre iertarea care te înalţă la un nivel al realităţii mai puţin dens, mai “nepământesc”, ca şi cum ai fi pe vârful unui munte, unde aerul este de vreo 10 ori mai curat decât cel de la oraş. În plus, de aici totul se vede altfel.Ochii tăi pot cuprinde spaţii mai largi şi totul se vede într-o altă perspectivă. Când funcţionezi la acest nivel (chiar şi pentru o scurtă perioadă de timp), când respiri, vezi, simţi şi înţelegi altfel, ai putea oare să afirmi că tu eşti cel care iartă? Nu, la acest nivel Eul tău obişnuit nu mai există. Eul tău trăieşte la câmpie, acolo unde nu poate ierta. Când ierţi Sinele se manifestă prin tine. Perspectivele ample aparţin Sinelui. Eul trăieşte la nivelul solului şi nu “bate” prea departe, ce să mai vorbim de perspective…
Însă magia iertării mai are o componentă. Iertarea nu te înaltă doar pe tine. Ea conţine potenţialul de a-1 înălţa şi pe celălalt, care a fost iertat. Iar Sinele, când ierţi, nu se manifestă doar în tine. El se trezeşte şi în celălalt. De ce? Deoarece iertarea îl face pe cel care a greşit să se simtă întreg. Îţi aminteşti capitolul despre Eu, în care am convenit să botezăm întregul şi să-i spunem Sine? Iată cum cel care este iertat este ajutat să se simtă întreg, adică să aibă, măcar pentru o fracţiune de secundă, sentimentul conectării la Sine.
Acesta este sensul în care mi se pare că, iertând, îi permitem Sinelui să se manifeste în lume. Este ca şi cum fiecare dintre noi ar avea o fereastră pe care, dacă o deschide, lumina soarelui pătrunde prin ea. Iertarea este actul de a deschide fereastra. Iertând, laşi Şinele să intre în camera ta, adică în lumea ta. Nu poţi să creezi în interior lumină solară. Nu poţi să te duci afară şi să împachetezi lumină într-un geamantan pe care să-1 goleşti înăuntru. Limitele tale sunt clare şi e în avantajul tău să le cunoşti. Dar fereastra … fereastra e de resortul tău. Poţi să o deschizi sau să o zideşti. Eşti liber. Eşti conştient de această putere? Deşi limitat, poţi să blochezi manifestarea Sinelui. Poţi alege să trăieşti în întuneric. Poţi alege să mergi orbecăind prin propria ta viaţă, poate lovindu-te de mobilă, poate lovindu-i pe alţii. La limită, întunericul mai are un inconvenient. Neştiind unde este uşa, poţi încerca să ieşi prin pereţi. Nu e recomandabil, deoarece pereţii cedează greu.
Iertarea nu izvorăşte din Eu. Doar decizia de a ierta îi aparţine Eului. Iertarea izvorăşte din Sine. Nu tu eşti cel care luminezi camera. Tu doar decizi să luminezi camera, deschizând fereastra. E paradoxal. Nu ai cine ştie ce contribuţie, dar această contribuţie e decisivă. E suficient să deschizi fereastra. Lumina va intra în mod spontan, fǎră nici o condiţie, Nu va spune: “Ia să vedem, e curăţenie, e aglomeraţie, eşti bărbierit?” Ce înseamnă asta? Înseamnă că iertarea nu vine din Eu, ci din Sine şi este necondiţionată. Nu rămâi cu gura căscată când vezi cum au fost gândite lucrurile? A ierta este o modalitate de a te conecta pe tine, ca Eu, la Sine, adică la natura ta ultimă, cea care te susţine, aşa cum oceanul îl susţine pe peştele filozof, cel care s-a hotărât să caute apa.”