Limba latina

   Cel mai vechi text latin  

            Latina era limba vorbită în regiunea din jurul Romei numită Lazio (Latium), de unde provine și denumirea de “Latina” – limba vorbită în Latium. A câștigat o importanță majoră ca limbă oficială în Imperiul Roman.

Toate limbile romanice provin de la latina-mamă și multe cuvinte bazate pe limba latină sunt de găsit în alte limbi moderne ca engleza. Mai mult, în lumea vestică, pentru mai mult de o mie de ani, latina a fost o lingua franca, fiind limba învățată și vorbită pentru conducerea treburilor Bisericii Romano-Catolice și soluționarea problemelor de ordin științific, cultural și politico-juridic. Mai târziu a fost înlocuită de franceză în secolul XVIII și de engleză la sfârșitul secolului XIX. A rămas limba formală a Bisericii Romano-Catolice chiar și în ziua de astăzi, ceea ce include și statutul său de limbă oficială a Vaticanului.

Latina are un sistem flexibil extins, care operează în general prin adăugarea unor terminații la un radical fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită “declinare”, cea a verbelor, “conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziții) și vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu ablativul), dar acest împrumut de la indo-europeni este de găsit doar pentru câteva nume de lacuri, orașe, localități și câteva alte lucruri.

Limbile romanice nu au derivat din Latina clasică, ci mai degrabă din Latina vulgară (latina vulgaris). Latina și reto-romana (nu româna) diferă prin faptul că reto-romana (sau romanșa, vorbită în două-trei cantoane estice ale Elveției de circa 55 – 65 de mii de oameni) are accentul distinctiv, în timp ce latina are o lungime a vocalelor distinctivă. În italiană și sardă (Sardo logudorese), există o lungime distinctivă a consoanelor și accent, pe când în spaniolă doar un accent distinctiv. In franceză accentuarea se face qvasi-moton pe absolut fiecare silabă a oricărui cuvânt (în vorbire), astfel făcând accentul nedistinctiv, iar în română accentul este folosit doar în vorbire (cu foarte rare excepții, a se vedea ‘copii și co’pii). Destul de interesant, româna si engleza, deși aparent relativ îndepărtate, sunt singurele limbi europene ce au o variabilitate de utilizare a accentului, ce poate fi numită în chip elegant, accentuare “neobișnuită.”

O altă deosebire între latină și limbile romanice, cu excepția românei, este faptul că acestea și-au pierdut terminațiile cazuale ale majorității cuvintelor (excepția fac unele pronume). Româna este încă echipată cu mai multe cazuri (deși unele, cum ar fi ablativul, nu mai sunt reprezentate). De remarcat sunt cazurile substantivelor, ce se regăsesc nuanțat în limba germană (4 cazuri în limba germană, 5 în limba română), limbă germanică (a se vedea limbi germanice), sau extrem de sofisticat (16 cazuri) precum în limba finlandeză, limbă ugro-finică (a se vedea limbi ugro-finice).